E ploaie… Şi ferice de mine că nu te ştiu
Zâmbesc, presimt, mă plimb şi teamă îmi este.
În suflet ploaie – miros de rece şi pustiu…
Trec, arunc privirea,
Nu prea înţeleg,
În ce poveste.
Nu-nţelegeam că teama ezită să dispară
Într-o nevăzută parte a iubirii
Şi martoră să fie;
Depune mărturie,
Cu spaimă adăugată,
Dată-napoi
Şi iarăşi repetată
…Un suflet vechi încercat din nou
De-un sentiment mai plin şi tot mai gol…
Zâmbesc.
Şi de ce abia acum?
Pe buze nu mai sclipesc picături de ploaie,
Ci lacrimi pe obrazul şters
Scriu cu literă mare
Te iubesc.
Tu ştii că eu acolo sunt.
Micuţa e în ploaie!
Doar tu mai ştii.
Zâmbesc şi plâng
Şi-apoi cu lacrimi scriu din nou –
Să le vezi tu în soare
Să le auzi căzând în ecou.
Şi de ce ne-am fericit
În ploaie
Şi de ea, tot de ea
Am fugit…?
A zecea zi de început de toamnă…
E primăvară
Şi tot ploi.
Dar…
Ei nu mai sunt în doi…
Şi ploaie nu mai e.
Sfârşit de calendar…
De ce?
Daniela Dermengi
scris cândva foarte demult
Lasă un comentariu