O viaţă şi câte alte ar mai fi

Am investit timp şi energie pentru a-mi nega cele mai evidente, naturale, fragile şi umane necesităţi ale vieţii… Mi-am negat esenţa, fiind în căutarea unor zâmbete pe care toţi le pricep şi le înţeleg, pentru că sunt evidente, expuse şi nu neapărat exteriorizate dintr-un interior dispus să zâmbească.

Mereu am încercat să ies din colţuri de umbră, să îmi fac prezenţa gândurilor simţită şi apreciată, să culeg suflete de oameni, să mă hrănesc cu tăcerea şi cuvintele, cu ignoranţa şi privirile curioase… Dar am obosit să muncesc pentru a zâmbi…

Fără a recunoaşte, se pare că am încercat să fac lucruri care nu mă fac neapărat fericită şi poate chiar deloc…

Cineva mă întrebase într-o doară dacă am avut copilărie… Oare de ce această întrebare? E atât de evident? Şi tare nu mi-aş dori să ajung într-o etapă a vieţii în care să fiu întrebată dacă am avut tinereţe şi mai apoi, dacă am avut viaţă…

Fără a anticipa întâmplarea şi fără a grăbi viitorul, tot ce înseamnă recent în viaţa mea mă face să zâmbesc pur şi simplu, fără efort! Şi îmi reuşeşte! Şi îmi place! Şi aş vrea s-o ţin tot aşa pentru întreaga viaţă!

… Am obosit şi vreau să cad în două griji faţă de mine, acoperită de două dulci şi sărutânde, sorbită de doi mari căprui şi în doi unul suflet să fie.  Şi să tot stau aşa… o lună, un an, o viaţă întreagă! Şi câte alte vieţi ar mai fi să fie…