Din ce în ce mai puţin zgomot, mai puţină lumină, mai puţină mişcare şi viaţă. Se întoarce plăcuţa care încheie programul şi şansa de-a evada în realitate. Se închide uşa; ah, ce minune: o cheie micuţă desparte două lumi mari ce se doresc, dar cu teamă…; o cheie micuţă protejează de furt de sentimente, înlătură viitorul de temniţă. Se face întuneric şi o tăcere profundă dă fiori nevăzutului. Apoi, încet-încet, apare o lumină discretă, ce atât de naiv mângâie conturul părului, ochilor, nasului, buzelor, rochiei mele şi mâîinilor strânse la piept, alină existenţa mea ruptă de realitate, lipită într-un colţ şi apoi, din nou ruptă, din alt colţ.
Vitrina luceşte, ce pur e ambalajul de sticlă pe dinăuntru, oare cum o fi dincolo?
Au trecut mulţi (tu), acum nu mai trece aproape nimeni (nu treci tu), mâine vor trece mai mulţi (vei trece tu dintr-o parte în alta). Şi au trecut zâmbind. Ce ascundea privirea lor, o lumină sau un fulger? Nu vreau să ştiu şi nici n-am cum, sunt un model uzat moral: nu am raţiune or, calitatea inovatoare a progresului uman; am doar suflet, un simplu detaliu ce funcţionează.
Au intrat puţini (şi tu), vor mai intra poate (iarăşi tu), acum însă nimeni nu intră (nici tu) şi simt, stau şi simt în globul meu de cristal.
Din când în când o umbră, un sunet ce se aude surd, o privire grăbită venite din afară. Eu tresar… Şi mi-e frică deşi ambalajul de sticlă îşi destăinuie protecţia prin semnale roşii, ce apar şi dispar mărindu-mi pupila, de parcă ar fi un ceas care numără un infinit. Care este timpul meu? De ce am fost returnată? Sunt un rebut? Nu pricep, nu percep, mă pierd. Am doar 20 de ani…
Pe ambalaj scrie: păpuşă tânără şi rară prin puritate; accesorii: perle de lacrimi, diamante de surâsuri, vorbe cu miros de flori de tei, obraz ca floarea de piersic, buze ca petale de roze; condiţii de utilizare: protecţie, dragoste şi alint.
Le place ambalajul: unii se grăbesc să mă privească de aproape şi mă admiră sau îmi găsesc defecte plecând dezamăgiţi; alţii, mai curajoşi, au îndrăzneală să întrebe de mine şi chiar să mă facă păpuşa lor. Unii citesc ambalajul intrând în esenţa unui eu dincolo de aparenţă, alţii îl citesc şi fac abstracţie de el, iar o altă categorie nici nu sunt interesaţi de dincolo, ci doar de imagine.
Pe cine aş putea iubi? Pe unii care sunt laşi? Pe alţii care sunt prefăcuţi? Sau pe cei obsedaţi? Ce mai contează cine? Nu mai contează nimeni! Astăzi am rămas pe acelaşi raft. M-am plimbat prin realitate destul. Mă întreb de cât timp sunt aici, cât timp nu am stat pe aici, cât timp mai am oare? Mă sufocă puritatea ambalajului care îmi dă accesul vizual spre dincolo. Cât de amăgitor poate fi pentru ochiul meu credul. E un perete şi e subţire, dar este; e de sticlă, dar nu-l pot sparge; e lumea mea şi rămâne să fie doar a mea. Nu ai rezistat şi ai ieşit. Nu mai rezist nici eu, dar nu găsesc calea. Pe unde ai plecat?
Aştept o nouă zi. Vreau să mi se deschidă uşa şi să pot suspina cu aerul realităţii, să-mi crească emoţia aşteptărilor şi dezamăgirea viselor. Aştept un mâine. Ce este mâine? Duminică? Ah, păcat… Şi nu se va întoarce plăcuţa – din nou o zi din viaţă fără program.
Oare va trece mâine? Doar să mă vadă, atât… Cât de mult ai putut să greşeşti încercând să nu faci greşeala. Nu mă privi ca pe o păpuşă: sunt femeie. Păpuşa a murit câte puţin pe fiecare raft: a murit de tot. Femeia va muri mâine, la sfârşitul zilei de mâine – o zi fără program şi fără şanse, va muri şi va renaşte copil… Nu mă privi ca pe o păpuşă: sunt femeie azi…
danieladermengi
