Păpuşa-femeie

Din ce în ce mai puţin zgomot, mai puţină lumină, mai puţină mişcare şi viaţă… Se întoarce plăcuţa care încheie programul şi…şansa de-a evada în realitate… Se închide uşa…, ah, ce minune: o cheie micuţă desparte două lumi mari…ce se doresc, dar cu teamă…; o cheie micuţă protejează de furt de sentimente, înlătură viitorul de temniţă… Se face întuneric şi…o tăcere profundă dă fiori nevăzutului… Apoi, încet-încet, apare o lumină discretă, ce atât de naiv mângâie conturul părului, ochilor, nasului, buzelor, rochiei mele şi mâîinilor strânse la piept, alină existenţa mea ruptă de realitate, lipită într-un colţ şi apoi, din nou ruptă, din alt colţ…
Vitrina luceşte, ce pur e ambalajul de sticlă pe dinăuntru, oare cum o fi dincolo…? Au trecut mulţi (tu), acum nu mai trece aproape nimeni (nu treci tu), mâine vor trece mai mulţi (vei trece tu, şi iarăşi tu, într-o parte şi înapoi, iarăşi tu)… Şi au trecut zâmbind… Aveau privirea-lumină sau a fost un fulger? Nu vreau să ştiu şi nici n-am cum, sunt un model uzat moral: nu am raţiune, or calitatea inovatoare a progresului uman, am doar suflet, un simplu detaliu ce funcţionează… Au intrat puţini (şi tu), vor mai intra poate… (iarăşi tu), acum însă nimeni nu intră (nu tu) şi simt…stau, şi simt…în globul meu de cristal…
Din când în când o umbră, un sunet ce se aude surd, o privire grăbită venite din afară… Eu tresar… Şi mi-e frică deşi ambalajul de sticlă îşi destăinuie protecţia prin semnale roşii, ce apar şi dispar mărindu-mi pupila, de parcă ar fi un ceas care numără un infinit… Care este timpul meu? De ce am fost returnată? Sunt un rebut? Nu înţeleg… Am doar 20 de ani…
Pe ambalaj scrie: păpuşă tânără şi rară prin puritate; accesorii: perle de lacrimi, diamante de surâsuri, vorbe cu miros de flori de tei, obraz ca floarea de piersic, buze ca petale de roze; condiţii de utilizare: protecţie, dragoste şi alint…
Tuturor le place ambalajul de departe: unii se grăbesc să mă privească de aproape şi astfel să mă admire sau să-mi găsească defectele plecând dezamăgiţi, alţii, mai curajoşi, au îndrăzneală să întrebe de mine şi chiar să mă facă păpuşa lor. Unii citesc ambalajul intrând în esenţa unui eu dincolo de aparenţă, alţii îl citesc şi fac abstracţie de el, iar o altă categorie nici nu sunt interesaţi de cuvinte, ci doar de imagine.
Pe cine aş putea iubi? Pe unii care sunt laşi? Pe alţii care sunt prefăcuţi? Sau pe altă categorie care…sunt obsedaţi? Oricum nu contează…Astăzi am rămas pe acelaşi raft… M-am plimbat prin realitate destul… Mă întreb de cât timp sunt aici, cât timp nu am stat pe aici, cât timp mai am oare? Mă sufocă puritatea ambalajului care îmi dă accesul vizual spre dincolo, dar e amăgitor simţul ochiului meu: e un perete şi e subţire, dar este; e de sticlă, dar nu-l pot sparge; e lumea mea, dar nu ai putut să rezişti şi ai ieşit… Pe unde ai găsit cale?
Aştept o nouă zi: să se deschidă uşa şi să pot suspina cu aerul realităţii, să-mi crească emoţia aşteptărilor şi dezamăgirea viselor… Aştept un mâine… Ce este mâine? Duminică? Ah, nu… E cea mai lungă zi din viaţa mea Duminica de mâine… Şi nu se va întoarce plăcuţa, din nou o zi din viaţă fără program…
Vei trece mâine oare? Doar să mă vezi, atât… Nu mai citi ce scrie pe ambalajul meu, nu încerca să nu faci greşeli: ai făcut deja o greşeală… Nu mă privi ca pe o păpuşă: sunt femeie… Păpuşa a murit câte puţin pe fiecare raft: a murit de tot… Femeia va muri mâine, la sfârşitul zilei de mâine – o zi fără program şi fără o altă şansă, va muri şi va renaşte…copil… Nu mă privi ca pe o păpuşă: sunt femeie azi…