…ce toamnă-iarnă

Mergem pe drum împreună… Departe… Suntem departe şi împreună. Din când în când privim unul spre celălalt. Tu zâmbeşti, apoi te încrunţi. Eu mă încrunt, apoi zâmbesc. Ne ţinem de mână, cu liniile destinului din palme culcate una peste alta.

…ce teamă …ce fior …ce grijă …ce toamnă-iarnă

Prezentul ne duce departe. Prea puţin timp a trecut pentru a grăbi timpul nostru în doi şi totuşi, cât de mult mi-aş dori să ştiu că întreaga viaţă este timpul nostru.

Nu te-aş putea întreba, nu mi-ai putea răspunde. Nu aş vrea să te întreb şi… tot nu mi-ai putea promite. Nu aş vrea să ştiu şi nici nu te-ai fi gândit. Nici nu ştiu măcar de eşti tu şi nici nu ştii măcar de sunt eu…

Îmi spui că vom afla abia la sfârşitul vieţii, vom afla abia atunci când am iubit cu adevărat…

Iubirile sunt la fel – crezi tu, deja cred şi eu – la fel. Şi cum aş putea să aflu altă iubire dacă nu e bine să iubeşti – eu vreau să trăiesc o nouă poveste, să o scriu cu ochii tăi şi buzele tale, să-i prind firul din aer şi petalele din zbor, să mă prinzi tu într-un colţ de viaţă, un colţ al nostru… Şi cum te-aş putea convinge că se poate. Şi cum te-aş face să înţelegi că doare să crezi în lucruri pe care nu le simţi.

Mergem pe drum împreună… Aproape… Suntem aproape şi împreună… Privesc la tine vorbind cu ochii… Încerc să nu spun nimic, dar privirea nu mi-o pot reţine. Mă rogi să nu fac asta… Încerc să nu te întreb “de ce?”, dar privirea te întreabă.

…aşa îmi eşti …nu-ţi sunt înţelegătoare …ne suntem diferiţi …ce toamnă-iarnă

Cuvintele ne duc departe… unul de celălalt. Şi tot ce-mi dictează inima să fac nu e bine, crezi tu. Deja cred şi eu…

Nu mi-ai putea dărui, nu ţi-aş putea cere. Nu ai vrea să te schimbi şi… nici nu ţi-aş permite. Nu ai vrea să ştii cât mi-e dor şi nu ţi-aş putea promite că voi învăţa să trăiesc atât de rece. Nici nu ştii măcar de eşti tu şi nici eu nu ştiu măcar de sunt eu…

Îţi spun că vom afla abia la sfârşitul vieţii, vom afla abia atunci dacă am fost unul pentru celălalt…

…cât de “nu” …cât “de ce?” …cât drag îmi e …ce toamnă-iarnă

…norocul de a fi om

Ne creştem persoane sociale, oameni de carieră, cetăţeni şi uităm să creştem în noi fericirea de a fi oameni. Am fost educaţi în spiritul bunelor moravuri şi unor concepte ca “şcoală”, “educaţie”, “carte”…

Şi nimeni nu ne-a spus că s-ar putea ca toate acestea să nu mai conteze în viitor. Şi aceasta pentru că, pe lângă conceptul de inteligenţă, mai există şi unul de inteligenţă emoţională.

Şi nimeni nu ne-a spus că eforturile noastre s-ar putea să fie în zadar. Şi aceasta pentru că, pe lângă conceptul de muncă, mai există şi unul de noroc.

Deşi tot se mai vorbeşte despre echilibrul dintre sentimente şi raţiune, am aflat că există intuţia – fenomen inexplicabil, dar care ajută să îţi explici multe.

Cred în lucruri care nu mă obligă să le gândesc raţional, ci să le aleg simţindu-le.

 

De-ar fi să greşesc, aş intui consecinţele şi le-aş suporta inteligent, pentru că acesta probabil mi-ar fi fost norocul.

De ce greşim?

Greşim şi, astfel, diluăm durerea provocată de greşelile altora…

E simplu să fii fericit

Fericirea… Cuvintele care descriu fericirea sunt mult mai simple şi… parcă nici nu impresionează! Fericirile sunt parcă diferite de la un om la altul – mai că niciodată nu ne regăsim în fericirea altora. Dar durerea… rămâne aceeaşi durere, emoţionează la fel, generează aceleaşi senzaţii şi durerea altuia parcă… seamănă cu durerea ta.

Tot încerc să vorbesc despre fericire! Şi nu de fericirea vieţii sau de conceptul psihologic şi ipotetic al fericirii, ci de fericirile astea mici, de fiece zi, de câteva zile, care ne fac să radiem, să ne sticlească ochii, să zâmbim la nesfârşit, să plângem chiar… Şi găsesc doar nişte cuvinte simple de spus, nişte comparaţii simple de făcut, nişte senzaţii naturale de trăit şi sentimente necondiţionat de calde pentru a fi dăruite.

Ce simplă pare fericirea… Şi prin aceasta impresionează cuvintele despre fericire – sunt atât de uzuale, dar atât de neînţelese de alţii, sunt atât de fireşti, dar sunt generate de atâta emoţie şi suflet.

Şi e simplu să fii fericit… E fericire să fii simplu în cuvinte, fapte şi sentimente.

O viaţă şi câte alte ar mai fi

Am investit timp şi energie pentru a-mi nega cele mai evidente, naturale, fragile şi umane necesităţi ale vieţii… Mi-am negat esenţa, fiind în căutarea unor zâmbete pe care toţi le pricep şi le înţeleg, pentru că sunt evidente, expuse şi nu neapărat exteriorizate dintr-un interior dispus să zâmbească.

Mereu am încercat să ies din colţuri de umbră, să îmi fac prezenţa gândurilor simţită şi apreciată, să culeg suflete de oameni, să mă hrănesc cu tăcerea şi cuvintele, cu ignoranţa şi privirile curioase… Dar am obosit să muncesc pentru a zâmbi…

Fără a recunoaşte, se pare că am încercat să fac lucruri care nu mă fac neapărat fericită şi poate chiar deloc…

Cineva mă întrebase într-o doară dacă am avut copilărie… Oare de ce această întrebare? E atât de evident? Şi tare nu mi-aş dori să ajung într-o etapă a vieţii în care să fiu întrebată dacă am avut tinereţe şi mai apoi, dacă am avut viaţă…

Fără a anticipa întâmplarea şi fără a grăbi viitorul, tot ce înseamnă recent în viaţa mea mă face să zâmbesc pur şi simplu, fără efort! Şi îmi reuşeşte! Şi îmi place! Şi aş vrea s-o ţin tot aşa pentru întreaga viaţă!

… Am obosit şi vreau să cad în două griji faţă de mine, acoperită de două dulci şi sărutânde, sorbită de doi mari căprui şi în doi unul suflet să fie.  Şi să tot stau aşa… o lună, un an, o viaţă întreagă! Şi câte alte vieţi ar mai fi să fie…