sfat ca de la suflet la raţiune şi viceversa

Când simţi că viaţa ta iese de sub control, când deciziile tale mereu se perindează între da şi nu, când inima cere lucruri de neîngăduit pentru raţiune, când lucrurile deviază grav de la cursul planurilor şi viselor tale, citeşte o carte de economie, cel puţin o analiză, un articol, o ştire economică! Dacă nu pricepi nimic, fii mai îndrăzneţ – urmează un curs de economie sau mă rog, o facultate în domeniu. Te ajută această abordare economică a vieţii, îţi construieşte anumite reguli şi raţionamente, plus valoare în perceperea unor lucruri neobservabile cu ochiul liber şi imperceptibile în aparenţe.

Cât de paradoxal nu ar suna, cred că… dacă nu aş fi ştiut ce este utilitatea marginală sau capitalizare bursieră, dacă nu aş fi ştiut că activele cresc în debit, iar pasivele – în credit, dacă nu aş fi ştiut ce sunt depozitele la vedere sau certificatele de depozit, dacă nu aş fi înţeles modelul IS-LM sau ce reprezintă produsul intern brut, aş fi simţit un gol! Şi… în viaţă totul ar fi fost altfel!

Să fii un om al cuvântului, înseamnă să te hrăneşti cu spiritualitate şi aceasta din urmă te face să fii OM! Dar calităţile tale umane nu îţi asigură succesul, corectitudine în luarea deciziilor şi nu îţi atribuie acel “rece” ce îţi uşurează trecerea prin anumite momente ale vieţii.

Şi acum mai ţin minte când un om drag din trecutul meu mă întrebase, mai în glumă, mai în serios, cum se calculează produsul intern brut. I-am răspuns, a precizat unele detalii,  am completat cu comentariile de rigoare şi… ambii am devenit atât de senini, de parcă am fi spus “uite, câte lucruri avem în comun!” Compatibilitatea economică există!

cu gândul că astăzi…

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul că astăzi s-ar putea să găsesc un răspuns demult căutat, s-ar putea să mi se întâmplă ceva absolut neaşteptat, să-mi vină o idee genială care să-mi revoluţioneze viaţa, poate chiar vieţile mai multor oameni.

Mă urmăreşte mereu gândul că într-un colţ de mine există potenţialul unui eu încă neaflat, neştiut, necunoscut.

Mă încearcă frecvent o stare de nelinişte ce îşi găseşte, pe termen scurt, astâmpăr în nou şi tot mai nou, şi mereu în ceva nou…

Sunt într-o continuă căutare de minuni…

Şi abia de curând am înţeles unde trebuie să caut, abia de curând am început să caut în mine.

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul că astăzi sunt mai aproape de eu-l meu stăpân pe sine, mai aproape de o idee sau de o întâmplare care să-mi revoluţioneze viaţa.

…sunt aproape de o minune!

Noapte de iarnă târzie

Sorbesc dintr-o cafea, deja rece… Îmi eliberez cealaltă mână de farfuria ceştii de cafea şi verific cât e ora… Fără să mă concentrez asupra poziţiei acelor de ceasornic, bag mâna în buzunar, pierzând cursul gândurilor, rătăcind gândul că e deja târziu. Surprind farmecul nopţii de iarnă târzie prin geamul casei tale.

Tu stai în spatele meu, aşezată la masa… tăcerii. Îţi porţi degetele subţiri pe un pahar de cristal, ochii îţi strălucesc în lumina focului ce arde în cămin şi suspini din când în când. Surprind farmecul tău ce se reflectă în geam şi se contopeşte cu imaginea unei nopţi de iarnă târzie…

Tresar la orice zgomot, mă simt stânjenit de zâmbetul tău pe care abia de reuşeşti să ţi-l astâmperi atunci când am reacţii ciudate. Pentru a-ţi da de înţeles că te-am auzit chicotind întorc discret capul fără să te privesc – semn că “vezi, draga mea, nu sunt perfect”. Sorbesc din ceaşca de cafea, deja goală, dând-o peste cap cu ochii închişi. E goală…

Umbli prin mintea mea cu umerii dezgoliţi, cu sânii descoperiţi de adâncul decolteului, cu pulpele acoperite discret de un voal de mătase albă. Fugi prin mintea mea, lăsându-mă să înnebunesc de imaginea sânilor tăi ce saltă…

… Do, re, mi, DO! Se aude pianul – tresar… Deschid ochii pierduţi în fantenzii şi privesc în geam – nu te mai zăresc. Te caut prin spaţiul imens al salonului cu privirea uşor agitată. Eşti aşezată la pian… Îţi porţi degetele subţiri pe clape, ochii îţi strălucesc în lumina lumânărilor ce ard în juru-ţi, îi închizi din când în când ridicând uşor capul şi arcuind gâtul tău lung – eşi celestă.

Merg de-a lunul salonului şi mă îndrept spre tine cu un trandafir alb, ce l-am tăiat azi dimineaţă din grădina ta… Între timp, tu apeşi ultima notă. Te aplaud discret şi îţi dau floarea. Mă priveşti surprinsă, afişând din nou acelaşi zâmbet, de parcă mi-ai spune “ce prostuţ mai eşti, dragul meu”.

…atingi floarea de buzele mele, apoi, cu ochii închişi, o plimbi uşor pe faţă, apoi pe gât şi tot mai jos… Mă laşi mut, încremenit, mă laşi să privesc cum te topeşti, mă laşi să te ating.

Mă apropii de fierbinţeala trupului tău şi îţi iau trandafirul din mână. Îl miros şi mă îmbăt cu parfumul tău… Îţi pun mânele pe sâni şi sorb din gura ta suspinele plăcerii. Te iau în braţe şi te aşez pe pian. Ce frumoasă e prezenţa ta pe suprafaţă albă a instrumentului…

Te sărut şi pasiunea creşte… Tu mângâi cu vârful unghiilor fierbinţeala ce mi se adună la ceafa capului, iar eu îmi port mâna prin părul tău buclat.

Umbli prin aşternutul pianului cu goliciunea ta de mătase… Şi tot ridici nota, lăsându-mă să înnebunesc de tine.

Sorbesc din tine… verific cât e ora… Fără să mă concentrez asupra poziţiei acelor de ceasornic, pun mâna sub capul tău, pierzând cursul gândurilor, rătăcind gândul că e deja târziu. Surprind farmecul nopţii de iarnă târzie prin aşternutul vieţii tale.

…ca una oarecare

Ieri s-ar fi întâmplat ceva, dar… întâmplarea a făcut ca ieri să fie o zi ca una oarecare.

Astăzi ca acum 26 de ani în urmă a început viaţa unui om… Şi tot astăzi ca acum un an în urmă a început un nou drum în viaţa mea… Şi astăzi s-ar fi întâmplat ceva la noi, dar… întâmplarea a făcut ca azi să se întâmple ceva la fiecare dintre noi.

…ce toamnă-iarnă

Mergem pe drum împreună… Departe… Suntem departe şi împreună. Din când în când privim unul spre celălalt. Tu zâmbeşti, apoi te încrunţi. Eu mă încrunt, apoi zâmbesc. Ne ţinem de mână, cu liniile destinului din palme culcate una peste alta.

…ce teamă …ce fior …ce grijă …ce toamnă-iarnă

Prezentul ne duce departe. Prea puţin timp a trecut pentru a grăbi timpul nostru în doi şi totuşi, cât de mult mi-aş dori să ştiu că întreaga viaţă este timpul nostru.

Nu te-aş putea întreba, nu mi-ai putea răspunde. Nu aş vrea să te întreb şi… tot nu mi-ai putea promite. Nu aş vrea să ştiu şi nici nu te-ai fi gândit. Nici nu ştiu măcar de eşti tu şi nici nu ştii măcar de sunt eu…

Îmi spui că vom afla abia la sfârşitul vieţii, vom afla abia atunci când am iubit cu adevărat…

Iubirile sunt la fel – crezi tu, deja cred şi eu – la fel. Şi cum aş putea să aflu altă iubire dacă nu e bine să iubeşti – eu vreau să trăiesc o nouă poveste, să o scriu cu ochii tăi şi buzele tale, să-i prind firul din aer şi petalele din zbor, să mă prinzi tu într-un colţ de viaţă, un colţ al nostru… Şi cum te-aş putea convinge că se poate. Şi cum te-aş face să înţelegi că doare să crezi în lucruri pe care nu le simţi.

Mergem pe drum împreună… Aproape… Suntem aproape şi împreună… Privesc la tine vorbind cu ochii… Încerc să nu spun nimic, dar privirea nu mi-o pot reţine. Mă rogi să nu fac asta… Încerc să nu te întreb “de ce?”, dar privirea te întreabă.

…aşa îmi eşti …nu-ţi sunt înţelegătoare …ne suntem diferiţi …ce toamnă-iarnă

Cuvintele ne duc departe… unul de celălalt. Şi tot ce-mi dictează inima să fac nu e bine, crezi tu. Deja cred şi eu…

Nu mi-ai putea dărui, nu ţi-aş putea cere. Nu ai vrea să te schimbi şi… nici nu ţi-aş permite. Nu ai vrea să ştii cât mi-e dor şi nu ţi-aş putea promite că voi învăţa să trăiesc atât de rece. Nici nu ştii măcar de eşti tu şi nici eu nu ştiu măcar de sunt eu…

Îţi spun că vom afla abia la sfârşitul vieţii, vom afla abia atunci dacă am fost unul pentru celălalt…

…cât de “nu” …cât “de ce?” …cât drag îmi e …ce toamnă-iarnă

…norocul de a fi om

Ne creştem persoane sociale, oameni de carieră, cetăţeni şi uităm să creştem în noi fericirea de a fi oameni. Am fost educaţi în spiritul bunelor moravuri şi unor concepte ca “şcoală”, “educaţie”, “carte”…

Şi nimeni nu ne-a spus că s-ar putea ca toate acestea să nu mai conteze în viitor. Şi aceasta pentru că, pe lângă conceptul de inteligenţă, mai există şi unul de inteligenţă emoţională.

Şi nimeni nu ne-a spus că eforturile noastre s-ar putea să fie în zadar. Şi aceasta pentru că, pe lângă conceptul de muncă, mai există şi unul de noroc.

Deşi tot se mai vorbeşte despre echilibrul dintre sentimente şi raţiune, am aflat că există intuţia – fenomen inexplicabil, dar care ajută să îţi explici multe.

Cred în lucruri care nu mă obligă să le gândesc raţional, ci să le aleg simţindu-le.

 

De-ar fi să greşesc, aş intui consecinţele şi le-aş suporta inteligent, pentru că acesta probabil mi-ar fi fost norocul.

De ce greşim?

Greşim şi, astfel, diluăm durerea provocată de greşelile altora…