De câte ori am cotrobăit prin haine. Le-am tot îmbrăcat și combinat, apoi le-am scos de pe mine enervată că mă ciufulesc și că îmi iau din timp. De-atâtea ori le-am călcat și apoi le-am mototolit din nou în dulap.
De câte ori mi-am făcut și refăcut machiajul.
De câte ori am schimbat cerceii din urechi.
De câte ori am șters pantofii și atâția pantofi au fost lustruiți.
De câte ori m-am tot dat cu parfum, din loc în loc, din minut în minut.
De-atâtea ori am privit ceasul și am fost în așteptare.
De câte ori am ignorat timpul și am fost în grabă.
Și toate astea de parcă aș fi premeditat destinul, de parcă i-aș fi pregătit terenul, de parcă credeam că îi voi da astfel un motiv să se realizeze după voia mea. Am crezut că multa mea durere și enorma mea așteptare îl va intimida, îl va mustra conștiința. Dar asta e, nu e vorba de conștiință, ci de ceva mult mai… Mai văd, mai aud, mai miros, mai ating, mai trăiesc…
Nu mai privesc, nu mai ascult, nu mai simt, nu mai simt, nu mai simt…
Închid ochii în fața oglinzii și te văd înăuntrul meu.
Astup urechile și aud un foșnet, parcă e murmur de apă, parcă e o mașină mergând, parcă e un tren „te duc, te-aduc, te duc, te-aduc” și te duce…
Deschid palmele și îmi acopăr fața cu ele, suspin adânc… Ah, mirosul! Îmi cuprind nasul între palme și mai inspir încă o dată – parfumul tău a intrat în liniile palmei mele. A intrat…
Și bate, bate tare, atât de rapid încât doare. O las să doară, cel puțin pentru faptul că mă face să trăiesc. O las să doară pentru că nu este a mea, poate… Trebuie să fi fost creat omul care să mi-o ceară, să mi-o fure, să mi-o păstreze pentru o viață.
Picior peste picior, mâini încrucișate, ochi obosiți, gânduri încurcate, un zâmbet alb-negru și, din când în când, stropi scăpați pe obraz. Tic-tac și gâlgâie simțirile după cap. Arde, se zbate, se stinge și mocnește. Gâlgâie cuvântul în suflet.
Doliul unor fluturi resuscitați… Au murit, i-ai scuturat și ai suflat în ochii mei tot ce mai aveam, tot ce mi-a rămas după ce am pierdut totul. Mă ustură în nas – plâng cu pudră de fluturi răniți, căzuți la picioarele tale.
De câte ori m-am tot dezgolit de vise, mistere, secrete și dorințe, apoi m-am îmbrăcat cu ele de teamă să nu greșesc, să nu sufăr, să îmi dea prea mult timp să mă autodistrug. De-atâtea ori m-am simțit șifonată și constrânsă de oameni și realități, încât mă întreb cât de verticală sunt sau aș putea fi.
De câte ori mi-am demachiat socialul pentru a mă culca cu spiritualitatea curată.
De câte ori mi-am eliberat urechile de cuvinte și le-am pus la suflet.
De câte ori m-am lăsat călcată sau am ales să merg prin glod, încât cred că de mâine îmi voi acoperi încălțămintea cu pungi. Îmi voi ascunde mersul și calea. Voi învăța să fiu fericită de parcă aș reuși mereu; voi învăța să merg mai mult de parcă nu am ajuns încă…
De câte ori mi-am tot ascuns parfumul sub haine, sub frunte, sub gene, în mâini. Și…doar o singură dată te-am lăsat să-l atingi, să te dai cu el… Și, din minut în minut, s-a scurs. De la un loc la altul, distanța aceeași a rămas și tot rămâne…
De-atâtea ori am privit ceasul și nu am așteptat decât 22 de toamne.
De câte ori am ignorat timpul și am grăbit noi începuturi pentru a înțelege o dată și o dată de ce a fost așa să fie, pentru a crede că a venit timpul să mă îmbrac, să mă machiez, să îmi pun cerceii, să încalț pantofii, să mă dau cu parfum și așa în fiecare zi să te surprind, să te încânt, să îmi împlinești destinul.
Nimic nu este întâmplător în viață. Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat, după cum zicea Einstein.
danieladermengi