(Un) trandafir iernatic

„Aș vrea să fii acolo unde

Și să ajung atuncea când

În ceas e ora și minutul

Același loc, în orice timp”

(Daniela Dermengi)

 

„Nu fiți triști că trandafirul își pierde petalele… La fel ca în viață, unele lucruri trebuie mai întâi să pălească, pentru ca apoi să renască”, un anonimat plin de sens și adevăr.

Nu cad petale încă și nici tristă nu sunt… Dar aș plânge. Nici asta nu o pot face. Există promisiuni pe care mi le-am făcut, dar de care mă îndepărtez spre a repeta un așa-zis frumos al trecutului. În ce stă adevărata provocare a suferinței, de unde vin întâmplările ce prevestesc nefericire, ce te face, Suflete, să arzi, să aștepți, să rabzi, să cedezi, cine merită astea?!

Scriu, pentru că cuvântul mi-e minciuna ce mă ajută să văd adevărul, așa zicea Picasso despre artă. Am încercat să-l caut în mine, sa-l găsesc în cel de lângă mine, n-am reușit decât să-l ignor prin încrederea într-un fals purtător de adevăr și sentiment.

Am judecat din prima. Din a doua credeam că am greșit. Și mai apoi, în repetate rânduri, am înțeles cât de mult doare să crezi într-o greșeală ce nu ai făcut-o, să crezi într-atât în ea încât să o îndrăgești.

Un optimist vede trandafirul fără spini, pesimistul vede doar spinii, uitând de trandafir, zicea Kahlil Gibran.

Nu are spini trandafirul meu… Dar îi simt cum rănesc ca o armă rece. Cum aș putea să-l miros și să-l sărut, să-l mângâi și să-l ador fără să simt durere și tăișul unei treceri pe lângă mine?

Ianuarie 2010

Daniela Dermengi

Profituri beton pe metru pătrat

Aspecte teoretice privind formarea prețurilor

Teoria spune că prețurile la bunuri și servicii se formează în funcție de trei criterii: cost, cerere și concurență.

Prețul în funcție de cost.

Costul este format din totalitatea cheltuielilor și consumurilor de producție și/sau comercializare (consumuri directe de materiale, consumuri directe de retribuire a muncii, consumuri indirecte de producție). Stabilirea prețului în funcție de cost, prin metoda cea mai simplă și des utilizată, se face prin adăugarea unei sume la valoarea costului unitar, ceea ce va reprezenta de fapt profitul producătorului/comerciantului.

Prețul în funcție de cerere.

Acest preț se formează în funcție de categoria de consumatori spre care este îndreptat produsul, cât de sensibili sunt aceștia la modificarea prețului. Se practică prețurile în funcție de calitate, prețurile magice (de genul 99,99 lei), precum și prețurile de acceptabilitate (prețul psihologic pe care cumpărătorii sunt dispuși să-l ofere).

În acest context, este de menționat că există o corelație între preț și ciclul de viață al produsului. Astfel, în perioada de lansare a produsului pe piață, de obicei se practică fie strategia prețurilor înalte, fie strategia prețurilor joase, important e ca la aceste prețuri produsul să penetreze cu succes piața; în perioada de creștere are loc o stabilizare a prețurilor; în faza de maturitate – prețul se orientează după prețul concurentului lider; în faza de declin – se reduc prețurile cu scopul menținerii cererii și risipirii stocurilor.

Tot aici, este de menționat schimbarea prețului în funcție de oscilațiile sezoniere ale cererii.

Prețul în funcție de concurență.

Dacă avem o concurență perfectă, unde sunt mulți cumpărători, mulți vânzători și produsele sunt omogene, niciunul dintre participanții pe piață nu vor putea influența nivelul prețului.

Dacă avem o concurență monopolistică – aici sunt mulți cumpărători și muți vânzători, produsele sunt însă diferențiate prin calitate, dotări și servicii auxiliare, respectiv prețurile fiind diferite. Și totuși din cauza numărului mare de participanți, prețul de asemenea nu poate fi influențat esențial.

În caz de monopol, există un singur ofertant. Trebuie să avem în vedere dacă este un monopol de stat sau un monopol controlat/necontrolat. Dacă este unul de stat, atunci se poate aplica fie strategia prețului jos (chiar sub nivelul costurilor), pentru că serviciile sau produsele oferite sunt de strictă necesitate pentru populație, fie strategia prețului înalt (peste nivelul costurilor) – atunci când se descurajează consumul anumitor produse și servicii. Dacă monopolul este necontrolat atunci prețul se stabilește în funcție de conjunctura pieței. În cazul când statul limitează marja de profit, atunci monopolul devine unul controlat.

Strategia de preț în luptă cu concurența este una câte se poate de sensibilă, pentru că aceasta poate fi foarte ușor urmată de alți concurenți. De aceea producătorii/comercianții trebuie să-și axeze strategiile de marketing și pe alte componente ale mix-ului de marketing. *

 

De la teorie la practica construirii prețurilor moldovenești la imobile

Realizarea unei investiții în construcții presupune implicarea mai multor părți. Acestea sunt investitorul, proiectantul, constructorul, furnizorul și în mod obligatoriu, după cum spune legea privind calitatea în construcții nr.721, responsabilul tehnic sau AGENTUL DE CONSULTANȚĂ.

Cine este investitorul? Este persoana care dispune de banii necesari pentru a construi.

Și ce ne șoptește realitatea? De obicei investiția în construcții nu se face de cel care deține mijloacele necesare proprii, dar de cel care colectează banii viitorilor locatari, bani percepuți respectiv înainte de construirea efectivă a blocurilor. În acest context, apar unele întrebări evidente. De ce se stabileşte preţul înainte de a se cunoaşte care este costul lucrărilor de construcţie? În funcţie de ce criterii se stabileşte acest preţ? Care va fi diferenţa dintre preţ şi cost, adică profitul așa-zisului investitor?

Timp, oameni, destin – tridimensionalul vieții

Mereu gândesc despre ceea ce simt. Și mai mereu simt fără a gândi…

Plâng ce nu mi se întâmplă. Zâmbesc unor întâmplări dorite.

Dramatizez despărțiri. Fac basme din oarecare cuvinte spuse mie ca unei oarecare.

Ironizez trecutul. Și am teamă de ironia sorții.

Am pierdut din mine pentru unii. Și am câștigat din alții pentru mine.

Am lăsat multe la voia întâmplării. Și la voia întâmplării m-au lăsat mulți.

Am scris și am impresionat pe unii. Și unii m-au impresionat într-atât că am continuat să scriu.

Am încercat să explic ce gândesc și ce cred. Și am înțeles că nu mă pot explica, de fapt nu mă cunosc.

Am ascultat glasuri și tăceri. Doar tăcerile m-au ascultat pe mine, glasurile nici nu m-au auzit măcar.

Voi tăcea când o să doară. Și lasă să doară numai de-aș învăța o lecție din asta.

Voi mai plânge, voi mai râde. Nimeni nu știe de ce aș plânge. Nici eu nu știu de ce-aș zâmbi.

Voi și noi. Cine știe cât de nou va fi acest vechi sentiment dintre tu-ul din voi și eu-l din noi.

Voi fi aproapele dincolo de atunci când nu voi mai fi. Și n-am să fiu străină unui departe ce îmi este.

Va fi și mâine dimineață. Dar nu știu unde va mai fi lumina.

Și azi ar putea fi prea devreme și mâine s-ar putea să fie prea târziu.

O primă dată posibil e ultima. O ultimă dată posibil să fie acest moment [...]

“Și dacă dragoste nu e, nimic nu e” – spunea un cântec visător

Nu-i dragoste și totuși e – un dor mai mult și înc’un dor.

 

 

25 decembrie 2009

EA – dincolo de EL

 

Sună deșteptătorul… Sunt treaz demult. Am devenit un vultur de noapte de la atâtea doze de gânduri, sentimente și resentimente; mă simt drogat de ele. Sunt treaz… Și totuși nu opresc ceasul. Îl las să-și repete funcțiunea tehnică din cinci în cinci minute. O simt cum se mișcă în stânga mea; se încruntă dulce cu ochii închiși – sunetul îi gâdilă urechile, lumina îi suflă printre gene. Îmi place să o admir în zorii dimineții, îmi place să o văd așa, un pic iritată – mereu o văd doar zâmbind orice nu i-aș spune, orice nu aș face… Mă iubește oricum. Las ceasul să sune – să o văd pe Ea cum se trezește, să o aud cum geme ușor și gângurește ca un copil câteva cuvinte încurcate. Din cinci în cinci minute mă tot uit în stânga mea și-mi simt stânga pieptului bătând puternic.

Privesc ceasul – e trecut de șase. Acum urmează să aleg. O admir de parcă aș încerca să îmi amăgesc obiceiul de a mă scula din pat la această oră. Apuc halatul din dreapta patului meu… Ah, al nostru!? Zâmbesc… Nu am reușit nici de această dată să-mi înving raționalul… Ea mă iubește oricum.

Zgomotul ce îl fac e mult mai puternic decât sunetul de ceas. Scârțâie patul, și parchetul, îmi scârțâie un picior. Deschid ușa – scârț, închid ușa – tranc! O mai deschid încă o dată să văd dacă nu am trezit-o. Dar ea doarme-dusă. De ce? Se pare că doar din aproape îi pot spulbera visele. Din aproape ea împlinește visul meu de fiecare dimineață. Dar oare…ce vise i-aș putea dărui eu? Din aproape? De departe? Hm, ce contează! Am de făcut atâtea lucruri serioase, dar pierd timpul cu atâtea gânduri prostești. Uneori sunt furios pe ea pentru că îmi trezește atâtea întrebări… Dar ce vină are? Niciuna! Zâmbesc. Oricum ea mă iubește. Și dragostea e totuși cea mai deșteaptă prostie gândită de om.

Trec pe lângă flori, pe lângă bărbați cumpărând flori, pe lângă emoția alegerii culorii și mirosului perfect înflorit… Mă tulbură un pic imaginea masculului ce se simte împlinit odată ce a cumpărat o floare, e deschis spre dăruire. Îmi spune inima să mă opresc, să caut romanticul din mine printre aceste flori, să găsesc puterea de a dărui prin detalii întreaga mea ființă. Trec pe lângă… Zâmbesc. Mă iubește ea oricum…

Mergem prin parc împreună… Mâna ei își găsește loc în palma mea. Atât de micuță și fragedă e prezența ei pe liniile destinului meu. O țin ușor, iar din când în când o strâng, iar ea își ridică capul și mă privește întrebător zâmbind. E atât de frumoasă! Sunt mândru de mine când reușesc să recunosc. O privesc în ochi și apoi mă uit prin împrejur – de parcă mi-e rușine de acest act intim vizual. Or, privesc în zare îngândurat… Îi urmăresc ochii dezamăgiți de reacțiile mele ciudate. Zâmbesc în colțul gurii – „ce rău mai sunt”, îmi zic. Ea mă iubește oricum.

Îi plac copiii. Nu cred că există o mai inexplicabilă atracție morală a bărbatului față de femeie decât destăinuirea dorinței sale materne. Privește cu atâta drag odraslele străinilor, ochii ei joacă o dată cu jocul lor. Printre aceste priviri mă pierd și eu – se uită la ei și râde cu atâta poftă, apoi mă privește pe mine în speranța că voi spune o replică, dar în zadar… Dezamăgită din nou de tot ce fac sau de fapt de tot ceea ce nu fac, renunță la a mai privi acele făpturi gălăgioase, încercând să-și stăpânească euforia. Crede că sunt indiferent; dar de fapt ce contează cum par a fi – ea mă iubește oricum.

Suntem la un banchet. Ea toată pictată în alb, doar părul și ochii, poșeta și trandafirul prins pe umărul stâng sunt de un negru lucitor. Atâta pasiune între aceste culori, atât de diferite, dar atât de complementare. O privesc înnebunit de formele ei feminine, de zâmbetul ei natural și sincer, de acuratețea mișcărilor ei. A observat că o privesc insistent, dar nu îmi iau ochii de la ea – doar nu îi voi da de înțeles că o urmăresc ca un îndrăgostit timid. Da, sunt un bărbat care știe ce vrea de la viață și nu sunt îndrăgostit; sunt nebun de dragoste pentru Ea. Se apropie de mine timidă și mă întreabă de ce o privesc așa… Îi zic, deloc stingherit, că mă uitam la rochia ei și mi se pare că totuși e prea albă pentru această ocazie festivă. Mai stupidă replică nu am reușit să gândesc. Ea mă privește nedumerită, ochii ei mari mă topesc. Nu am curajul nici să îmi cer scuze. Ea tace… De fapt, i-am reproșat că e mult prea frumoasă în această rochie. Ea a înțeles ce am vrut să zic. Dar ce contează ce am spus sau ce am vrut să spun – oricum ea mă iubește.

E noapte târziu… Suntem în drum spre casă. Ea e tăcută. Pare un pic supărată. Mă întreb de ce de parcă nu aș ști. Îi mai privesc din când în când rochia. Ea se simte intimidată. Reușesc să-i ating mâna – ce mândru sunt de mine. Zâmbesc. Rochia ei a fost totuși cea mai frumoasă.

Am ajuns acasă. O las să intre prima pe ușă – măcar atâta atenție din partea mea. O privesc din spate – ce mult îmi plac unduirile trupul ei. Simt că doresc să-i ating rochia. Mă apropii încet de șifonierul ei. Fără să spun nici un cuvânt o ajut să-și deschidă fermoarul de la rochie. Îi ating în mod intenționat golul care mă umple pe mine de dorință. O simt cum tremură și răsuflă adânc. Scapă din mâni bretelele și rochia îi alunecă pe trup lăsând sub ochii mei femeia care mă trezește. Îi mângâi părul și i-l dau după urechi. O sărut pe frunte, pe obraji, pe buze, pe gât, pe piept, o sărut fără să o ating. O cuprind apoi din spate și o devorez cu patimă, privesc peretele pe care se proiectează umbrele noastre agitate. Îmi culc cu grijă floarea albă în așternut de pasiune și dragoste. Îi miros izul dulce, îi mângâi petalele suave, o iubesc.

Sună deșteptătorul… Prea puțin acest stimul pentru a mă trezi. În stânga mea e loc gol. Peste plapumă stă rochia albă a ei, iar peste rochie – o foaie albă, iar lângă foaie – un pix. „Oricum mă iubește, mă iubește oricum” – aceleași gânduri rigide și prea încrezute pentru a fi demne de sentimente se ciocnesc în capul meu de mascul – actor îndrăgostit. Da, ea e destul de puternică să mă iubească, să tacă, să mă aștepte, să mă accepte. Și de ce aș crede că nu ar fi destul de puternică să mă părăsească?

Mă scol din pat, aceleași zgomote și scârțâieli. Printre aceste sunete bizare se aude glasul ei „Neața, iubire!” E un deja-vu sau e chiar ea? O cuprind. Îmbrățișarea ei mă face să înțeleg că nu este o copilă, dar e femeia vieții mele. Iar foaia albă mi-a lăsat-o, draga de ea, ca să-i scriu tot ceea ce simt, dar nu reușesc să-i șoptesc. Mă apropii de pat să iau fila, scriu TE IUBESC și îi strecor răvașul printre degete. O sărut, îi șoptesc să mă ierte. Ea mă cuprinde și eu îmi zic din nou „oricum mă iubește”.

 decembrie 2009

De câte ori, de-atâtea ori

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De câte ori am cotrobăit prin haine. Le-am tot îmbrăcat și combinat, apoi le-am scos de pe mine enervată că mă ciufulesc și că îmi iau din timp. De-atâtea ori le-am călcat și apoi le-am mototolit din nou în dulap.

De câte ori mi-am făcut și refăcut machiajul.

De câte ori am schimbat cerceii din urechi.

De câte ori am șters pantofii și atâția pantofi au fost lustruiți.

De câte ori m-am tot dat cu parfum, din loc în loc, din minut în minut.

De-atâtea ori am privit ceasul și am fost în așteptare.

De câte ori am ignorat timpul și am fost în grabă.

Și toate astea de parcă aș fi premeditat destinul, de parcă i-aș fi pregătit terenul, de parcă credeam că îi voi da astfel un motiv să se realizeze după voia mea. Am crezut că multa mea durere și enorma mea așteptare îl va intimida, îl va mustra conștiința. Dar asta e, nu e vorba de conștiință, ci de ceva mult mai… Mai văd, mai aud, mai miros, mai ating, mai trăiesc…

Nu mai privesc, nu mai ascult, nu mai simt, nu mai simt, nu mai simt…

Închid ochii în fața oglinzii și te văd înăuntrul meu.

Astup urechile și aud un foșnet, parcă e murmur de apă, parcă e o mașină mergând, parcă e un tren „te duc, te-aduc, te duc, te-aduc” și te duce…

Deschid palmele și îmi acopăr fața cu ele, suspin adânc… Ah, mirosul! Îmi cuprind nasul între palme și mai inspir încă o dată – parfumul tău a intrat în liniile palmei mele. A intrat…

Și bate, bate tare, atât de rapid încât doare. O las să doară, cel puțin pentru faptul că mă face să trăiesc. O las să doară pentru că nu este a mea, poate… Trebuie să fi fost creat omul care să mi-o ceară, să mi-o fure, să mi-o păstreze pentru o viață.

Picior peste picior, mâini încrucișate, ochi obosiți, gânduri încurcate, un zâmbet alb-negru și, din când în când, stropi scăpați pe obraz. Tic-tac și gâlgâie simțirile după cap. Arde, se zbate, se stinge și mocnește. Gâlgâie cuvântul în suflet.

Doliul unor fluturi resuscitați… Au murit, i-ai scuturat și ai suflat în ochii mei tot ce mai aveam, tot ce mi-a rămas după ce am pierdut totul. Mă ustură în nas – plâng cu pudră de fluturi răniți, căzuți la picioarele tale.

De câte ori m-am tot dezgolit de vise, mistere, secrete și dorințe, apoi m-am îmbrăcat cu ele de teamă să nu greșesc, să nu sufăr, să îmi dea prea mult timp să mă autodistrug. De-atâtea ori m-am simțit șifonată și constrânsă de oameni și realități, încât mă întreb cât de verticală sunt sau aș putea fi.

De câte ori mi-am demachiat socialul pentru a mă culca cu spiritualitatea curată.

De câte ori mi-am eliberat urechile de cuvinte și le-am pus la suflet.

De câte ori m-am lăsat călcată sau am ales să merg prin glod, încât cred că de mâine îmi voi acoperi încălțămintea cu pungi. Îmi voi ascunde mersul și calea. Voi învăța să fiu fericită de parcă aș reuși mereu; voi învăța să merg mai mult de parcă nu am ajuns încă…

De câte ori mi-am tot ascuns parfumul sub haine, sub frunte, sub gene, în mâini. Și…doar o singură dată te-am lăsat să-l atingi, să te dai cu el… Și, din minut în minut, s-a scurs. De la un loc la altul, distanța aceeași a rămas și tot rămâne…

De-atâtea ori am privit ceasul și nu am așteptat decât 22 de toamne.

De câte ori am ignorat timpul și am grăbit noi începuturi pentru a înțelege o dată și o dată de ce a fost așa să fie, pentru a crede că a venit timpul să mă îmbrac, să mă machiez, să îmi pun cerceii, să încalț pantofii, să mă dau cu parfum și așa în fiecare zi să te surprind, să te încânt, să îmi împlinești destinul.